Poezie pentru doamna Dirigintă

Îmi amintesc cum v-am cunoscut ,
O zână rumoasă , într-o zi senină de toamnă,
C-un zâmbet atât de plăcut,
Încât am simţit cum un întreg stol de păsări vă strigă pe nume ,
Aducându-vă slavă cum numai ele ar fi putut face dintr-un motiv anume .

Nici nu era de mirare,
Pentru că dumneavoastră le-aţi învăţat să cânte atât de dulce ,
Încât soarele mergând să se culce,
De opreşte din drumul său să asculte ,
Baladele populare şi operele lor culte .

Şi chiar dacă v-am supărat ,
V-am deranjat şi ignorat ,
Noi v-am iubit şi respectat,
Aşa cum am fost învăţaţi.

Pentru aceatea toate ,
Vrem să vă multumim
Şi să vă spunem cât de mult vă iubim.
Cu dragoste şi cu respect ,
Ai dumneavoastră fosti elevi.

Poezie pentru Doamna Învăţătoare

Azi în plină sărbătoare ,
Toţi trandafirii îi dăruiesc ,
Scumpei mele învăţătoare ,
Şi din suflet îi mulţumesc.

Eu am fost o mică floare ,
Din frumoasa ei grădină ,
Dumneaei , un mândru soare ,
Care mi-a trimis lumină.

Dânsa-i dulce şi minunată ,
Este cea mai scumpă doamnă,
Cu dragoste ne-a pregătit ,
Pentru anii ce-au venit.

Azi , ne-nclinăm în faţa dânsei ,
Mii de flori îi dăruim ,
Scumpei noastre învăţătoare ,
Şi cu drag îi mulţumim . 

Poezie dedicata profesorilor

Un profesor e un zidar ,
Mereu în susţinerea noastră,
Mereu pe şantierul vieţii,
Ca sa înalţe vremuri noi.

Un profesor e un yidar ,
Zideşte ziua cea de mâine ,
Şi sufletul şi inima ,
La temelia ţării pune.

Un profesor e un artist ,
Ce odelează caractere,
Zi de zi şi an de an ,
Găseşte forţă şi putere ,

Ca să modeleze în lut viu ,
Cu vorba-i bună şi sfătoasa,
Lucrarea lui e cea mai bună,
Cea mai scumpă şi valoroasă .

Deci , închină-te-n faţa lui
Că muncă grea el duce ,
Şi lupte multe cu copiii,
Ca săi înveţe şi să-i educe.

Poemul cu tăceri

Venise vremea de a săvârşi o crimă perfectă
Unde minutele care se destrămau ,
Nu aveau nimic de spus.

Soarele  se îmbătă şi căzuse-n comă , în alte galaxii.
Luna , care-mi adormea inima,
Îmi străpunse pieptul şi-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele...

Venise vremea  ca cerul să se prăbuşească şi să cadă pe pământ,
Pentru ca puterea cancerului nopţii să se desfete din puterea mea..

De sub ruinele oraşului  aerului ,
Am scos sceptrul vieţii
Iar frunzele cădeau la pământ
Omorâte de cântecele tăcerii.

Cât de firavă era epiderma infinitului
Dar cât de uşor au rănit-o cuvintele nespuse,,,

Ce tare urla inima secată de sânge
Care aproape mergea spre eternitate ...

Fusese o crimă aproape perfectă,
dacă nu ar mai fi existat sânge ....