Poemul cu tăceri

Venise vremea de a săvârşi o crimă perfectă
Unde minutele care se destrămau ,
Nu aveau nimic de spus.

Soarele  se îmbătă şi căzuse-n comă , în alte galaxii.
Luna , care-mi adormea inima,
Îmi străpunse pieptul şi-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele...

Venise vremea  ca cerul să se prăbuşească şi să cadă pe pământ,
Pentru ca puterea cancerului nopţii să se desfete din puterea mea..

De sub ruinele oraşului  aerului ,
Am scos sceptrul vieţii
Iar frunzele cădeau la pământ
Omorâte de cântecele tăcerii.

Cât de firavă era epiderma infinitului
Dar cât de uşor au rănit-o cuvintele nespuse,,,

Ce tare urla inima secată de sânge
Care aproape mergea spre eternitate ...

Fusese o crimă aproape perfectă,
dacă nu ar mai fi existat sânge ....